Sunt undeva in mijlocul liceului, deci imi permit sa fac comentarii in legatura cu el. Sigur, inca sunt undeva in jumatatea de la inceput, insa momentan nu are prea mare relevanta chestiunea asta. Esential, ce imi place la liceu? Imi place faptul ca in general oamenii incearca sa faca ceea ce le place si lucrurile la care sunt buni, chiar daca e vorba de desen, scris, baut cafea sau chiulit de la fizica. Imi plac partile bune, imi place ca desi sunt la profil de real si intr-un liceu unde predomina clasele de real gasesc destui oameni relativ talentati, care incearca sa isi procure cat mai mult timp pentru pasiunile lor. Imi place ca toata lumea incearca, dupa capacitatile proprii, sa isi gaseasca un drum pentru mai departe, o materie la care e mai bun si care sa il ajute sa se lamureasca ce vrea sa faca la facultate, o olimpiada la care merge cu gandul de a se intoarce cu premii, un campionat de fotbal de la care vine cu rezultate bune. Imi place ca toata viermuiala dintre elevi exceptionali, elevi buni, elevi mediocrii si elevi slabi in toate proiectele posibile m-a invatat sa fiu ceva mai toleranta, sa trec mai usor peste conflicte minore, sa iau partea buna a celor din jur si sa nu judec aspru de la prima vedere. Imi place ca invat mai mult decat inainte, imi place ca profesorii se implica in viitorul elevilor, imi place ca e foarte putin probabil sa nu gasesti macar o persoana cu care sa ai ce discuta din cand in cand, in functie de cercurile pe care le frecventezi.

Acum, esential, ce nu imi place la liceu. Nu-mi place ca nu exista posibilitatea de a te implica intr-un numar foarte mare de proiecte pentru ca oricum nimeni nu le da prea mare importanta. Nu imi place fuga dementiala dupa note si faptul ca profesorii si elevii isi permit sa judece un elev dupa notele pe care le are (vorbind de note medii sau peste medii, cele sub medii au o mai mare relevanta in judecarea negativa a cuiva), oferindu-i mai putine posibilitati pentru ca in loc de 9,50 are 9,00 su 8,50. In definitiv, atata timp cat ti-ai ales o felie pe care esti performant sau, in orice caz, dai tot ce ai mai bun, ce drept are cineva sa te judece pentru faptul ca nu esti la fel de bun la alte obiecte? Pana la urma, nu vi in fiecare zi la liceu ca sa iei note mari, ci vi ca sa inveti macar minimum necesar pentru cultura generala si sa aprofunezi lucrurile care te intereseaza, care te dezvolta in directia pe care o doresti. Nu imi place organizarea infioratoare a olimpiadelor: olimpiadele de real au INTODEAUNA faza nationala in zile total diferite, in timp ce faza nationala a olimpiadelor de uman coincide la cel putin 2 materii in 99,9% din cazuri (de exemplu, anul trecut nationala la limba romana a fost fix in acelasi timp cu cea la stiinte socio-umane), ceea ce mi se pare cel putin neplacut. Ar fi corect ca toate nationalele sa fie puse in zile/saptamani diferite, cat sa permita elevilor sa mearga la toate la care se califica, nu sa renunte la una in favoarea alteia pentru ca nu au capacitatea de a fi in doua locuri in acelasi timp. Nu imi place extrem de proasta organizare a materiei: de exemplu, desi in a 9-a lectiile despre vectori de la matematica se suprapun perfect cu cele de la fizica, la fizica de a 10-a e nevoie de funciile exponentiale si logaritmice cu saptamani bune, daca nu luni, inainte ca acestea sa se faca la matematica; iar asta e doar un exemplu. Nu imi place ca la profilul real se minimalizeaz de multe ori importanta materiilor de uman, de parca a fi o persoana inteligenta inseamna a stii stiinta insa a fi incult ca o piatra de pe drum. Ar fi multe altele de zis, dar per total liceul e o chestie frumoasa, daca stii sa te implici si sa tragi putin de tine, insa ar fi infinit mai frumoasa cu o organizare mai buna si cu o atitudine mai draguta din partea profesorilor care sa vada undeva dincolo de interesul propriului dos sau al propriului portofel.

Dacă eram o lună, aş fi fost NOIEMBRIE

Dacă eram o zi a săptămânii, aş fi fost MARTI

Dacă eram o parte a zilei, aş fi fost DIMINEATA

Dacă eram un animal marin, aş fi fost UN CALMAR

Dacă eram un animal de uscat, aş fi fost O VULPE

Dacă eram o virtute, aş fi fost CURAJUL

Dacă eram o planetă, aş fi fost PLUTO

Dacă eram un lichid, aş fi fost VOPSEA

Dacă eram o piatră, aş fi fost JASP

Dacă eram un metal, aş fi fost CUPRU

Dacă eram o pasăre, aş fi fost O CIOCARLIE

Dacă eram o plantă, aş fi fost NUFARUL

Dacă eram o stare a vremii, aş fi fost FURTUNA PE TIMP DE TOAMNA

Dacă eram un instrument, aş fi fost UN SAXOFON

Dacă eram un sentiment, aş fi fost RENEGAT

Dacă eram un sunet, aş fi fost SUNETUL TOCURILOR PE ASFALT

Dacă eram un cântec, aş fi fost IN SURDINA

Dacă eram un film, aş fi fost A BOUT DE SOUFFLE AL LUI JEAN-LUC GODARD

Dacă eram un serial, aş fi fost O DRAMA

Dacă eram un oraş, aş fi fost PARIS

Dacă eram un gust, aş fi fost PICANT

Dacă eram o aromă, aş fi fost CIOCOLATA NEAGRA

Dacă eram o culoare, aş fi fost VERDE SMARALD

Dacă eram un material, aş fi fost MATASE

Dacă eram o parte a corpului, aş fi fost BRATUL STANG

Dacă eram un drog, aş fi fost LSD

Dacă eram un accesoriu, aş fi fost O ESARFA

Dacă eram o expresie a feţei, aş fi fost UN ZAMBET IRONIC

Dacă eram o materie, aş fi fost ISTORIE

Dacă eram un personaj de desene animate, aş fi fost ALICE (IN WONDERLAND)

Dacă eram o formă, aş fi fost AMORFA

Dacă eram un număr, aş fi fost TREI

Dacă eram o maşină, aş fi fost UNA DIN ANII ’80

Dacă eram o haină, aş fi fost PANTALONI DREPTI IN CADOURI, UN NUMAR FOARTE MIC

Vreau sa tip, sa trantesc, sa rup foi, sa distrug, sa arunc, sa fac orice pentru a cauza pagube unui obiect care sa imi dea satisfactia distrugerii. Inca ma simt bine dupa concursul de ieri, am vazut interiorul unui teatru mai bine ca niciodata – cum poti observa mai atent cotloanele decat plimbandu-te prin ele cu ideea ca vei fi pe scena? Ce-i drept, eu am stat tot timpul in spatele scenei disperand ca nu se sincronizeaza sunetul, dar sentimentul e la fel de maret. Am primit si floricica proprie (cea mai mare satisfactie a serii, floricica!). Ma simt bine pentru faptul ca nu ma oftic pentru faptul ca nu am luat premiul cel mare si ii pot aprecia pe cei care au fost mai buni decat noi, ma simt bine pentru faptul ca actorii au avanasat mult de cand am inceput munca pana cand au urcat pe scena, ma simt bine pentru faptul  ca nu voi fi nevoita sa ma obisnuiesc cu profesori noi, ma simt bine pentru faptul ca ascult Selah Sue, ma simt bine dn multe motive — dar vreau sa stric ceva, pentru simplul fapt ca simt nevoia sa sar o treaptadouacinci. Vreau sa ma urc pe birou ca sa vad lucrurile dintr-o perspectiva diferita si vreau sa ma enervez si sa plang ca sa imi sterg sentimentele din suflet si sa fac loc unora noi. Mi-e dor de tine, si de tine, si de tine, si cum as putea sa te uit pe tine! – mi-e dor de viitor.

Nu e nevoie de alte cuvinte.

Nu imi place ideea de sentimente. As vrea ca orice senzatie sa poata fi explicata prin probleme de mandrie, orgoliu, ego personal si orice nu poate fi pus pe seama acestora sa nu existe pentru cei din jur. Sunt din acea categorie de oameni care considera exprimarea sentimentelor o dovada de slabiciune, si existenta unor anumite sentimente in sine o dovada si mai mare de slabiciune. Implicit, sunt din acea categorie de oameni care considera slabiciune o chestie care nu ar trebui sa existe in peisaj. Totusi, asta e doar o fata a problemei. Parca sentimentalismele nu ar fi potrivite in aceeasi ecuatie cu inteligenta. Poate fi considerata o afirmatie absurda, insa cred ca multi oameni fac aceasta legatura in mod inconstient. Cand vezi o tanara plangand din cauza problemelor amoroase obisnuite, o suspectezi de un IQ iesit din comun? Cand realizezi ca un coleg de-al tau se simte nesigur pe sine deoarece il ignora prietenul sau cel mai bun, lucru care ii da toata lumea peste cap, nu ai nici macar pentru un moment o tresarire de zambet superior? Manifestarile sentimentale sunt, pana la urma, o lipsa de autocontrol (in definitiv, gestionarea sentimentelor e doar un palier al autocontrolului), ceea ce poate fi legat foarte usor de limpezimea ratiunii persoanei in cauza, lucru care se leaga de data aceasta de inteligenta, intr-un fel sau altul. Cu alte cuvinte, dand dovada de anumite sentimente, expunandu-le pur si simplu, te auto-caracterizezi ca fiind slab si prost. Ecuatia isi schimba forma cand e vorba de sentimente exprimare in mod indirect, prin arta, intensificarea muncii sau cine stie ce alte procedee obscure. Atunci sentimentele dau nastere ideilor, moment in care capata un sens dincolo de slabiciune sau lipsa de autocontrol. Avand in vedere toate astea, raman cu o antipatie viscerala fata de ceea ce se poate numi sentimentalisme.

]]> http://blankdisaster.wordpress.com/2011/11/29/284/feed/ 1 Meg tumblr_lve1clWZVr1r56pzso1_500 http://blankdisaster.wordpress.com/2011/11/26/278/ http://blankdisaster.wordpress.com/2011/11/26/278/#comments Sat, 26 Nov 2011 01:10:25 +0000 Meg http://blankdisaster.wordpress.com/?p=278 ]]>

1

Nu sunt facuta pentru comedie. In fiecare zi, in conversatiile cu cei din jur, ma bazez foarte mult pe mimica, gestica, intonatie, per total un pseudojoc de rol care in cele mai multe cazuri aduce o nota de umor in discutie. Totusi, realizez ca acest joc de rol este doar canalul ce face legatura intre mine si cei din jur, arma mea de supravietuire in societate. Intr-o lume in care abordarea unui subiect comun interesant pentru ambele parti, incluzandu-ma si pe mine, este absurd de dificila, umorul este ultimul refugiu pe care il avem, ultima masca pe care ne-o putem lipi pe figura; o masca transparenta, care ne lasa trasaturile sa se zareasca, o masca accesibila oricui, indiferent de nivelul acestuia, intr-o mai mare sau mai mica masura. Umorul ne salveaza de situatiile tensionate, umorul ne scoate din situatiile penibile cu basmaua curata, umorul ne permite sa zambim catre cei cu care altfel nu am putea avea nici cea mai vaga comunicarea din cauza lipsei cronice de subiecte de discutie. De unde aceasta incompatibilitate la nivelul subiectelor de conversatie? Incultura ar fi una din cauzele principale. Nepasarea vine cu siguranta undeva in top 3, chiar daca nu neaparat pe locul secundar.

2

Preluand metoda matematica, pornesc de la o ipoteza pe care o presupun adevarata, ajungand ori la un adevar, ori la o contradictie de unde rezulta falsitatea afirmatiei initiale. Asadar, pornind de la ideea ca nu sunt facuta pentru comedie, incerc sa strabat toate calculele necesare ajungerii la o concluzie – adevarat sau fals? Nu reusesc sa imi dau seama; aproximez adevarul fara sa pot sa dau un verdict sigur. Cert este ca umorul meu se bazeaza pe lucruri care in general nu sunt accesibile foarte multor oameni din anturajul meu – aluzii la chestiuni cunoscute doar de mine si unul din interlocutori, filme, literatura, istorie, internet si in general orice este prea subtil pentru intelegerea largului public, din nefericire pentru rata succesului glumelor mele -, in afara subiectului baieti/sex care deja a ajuns la pozitia mult ravnita de “vesta de salvare” – subiect abordat doar atunci cand stiu deja ca nu am ce altceva vorbi cu persoana respectiva. Rasetele pe care le starnesc prin umorul meu sunt de obicei datorate mimicii sau gesticii; asta inseamna ca am umor, sau doar ca nu poti sa nu razi cand vezi pe cineva facand fete-fete?

3

Problema pe care incerc sa o inteleg nu este talentul meu in a spune bacuri, ci daca sunt sau nu sunt facuta pentru comedie. Oricand lucrez, indiferent de domeniu, in general pornesc pe piste serioase; foarte rar spre niciodata abordez comediile. In general mi se par mult prea simpliste, lucru care ma demoralizeaza din start. Dar nu stabilisem cu doar cateva randuri inainte ca umorul este cea mai accesibila cale de comunicare intre noi si toti cei din jurul nostru? Daca nu abordez in mod natural comediile, inseamna ca nu abordez in mod natural comunicarea cu cei de care sunt constienta ca nu pot intelege o alta metoda de comunicare? Pana la urma, pentru ce folosim comedia, pentru a ne adresa celor pentru care aceasta este o cale mai simpla spre elemente la care altfel nu ar avea deloc acces sau pentru a transmite niste mesaje mult subliniate, printr-un umor tansformat in ironie, satira? Fie una, fie cealalta, nu inseamna ca priceperea noastra in ale comediei depinde enorm de conceptia pe care o avem in legatura cu cei din jur?

Ca orice elev care a trecut prin clasa a 10-a, ma plang uneori de lipsa de timp pentru a invata pentru un test sau altul. Toti colegii mei se plang, toti prietenii mei se plang, aparent nimeni nu are niciodata suficient timp sa faca ceea ce ar trebui sa faca sau ceea ce si-ar dori sa faca pentru a se mentine la un anumit nivel in ce priveste performantele scolare. Totusi ce ne ocupa atat de mult timp? Analizand ziua mea de azi, pot spune ca: m-am trezit la 09:00 dimineata, pana la 10:00 m-am imbracat, am mancat, mi-am facut ghiozdanul, am baut niste ceai. La 10:30 am ajuns la liceu, am avut repetitiile pana la 13:30. De la 13:30 pana la 19:30 am avut ore, ne-a dat drumul la ultima ora la 19:00, m-am plimbat cu Diana, am ajuns acasa. La aproximativ 20:15 am ajuns acasa, iar de atunci pana in momentul de fata nu am facut nimic mai maret decat sa stau si sa batatoresc internetul.

Asta e una din problemele existentiale, faptul ca internetul mananca timp. Se intelege. Totusi, dintre cunoscutii mei pe care i-am intalnit fata in fata, majoritatea nu sunt internauti, nu sufera de mania blogurilor, a tumblr-ului, a 9gag-ului, a deviantart-ului, a rpg-urilor sau a multor altor chestii asemanatoare. Sigur, sunt infectati aproape toti de mania facebook-ului sau de cea a messenger-ului; ceea ce chiar nu cred ca este o soarta mai fericita. Totusi, pe internet fiind, poti foarte bine sa nu iti pierzi timpul; citesti, vezi un film, scrii ceva folositor, cauti niste informatii pentru ora de istorie. Ceva ceva, cat de mic. Problema cea mai mare nu e “frecatul mentei” pe internet, ci plictisul patologic instalat: scroll, scroll, scroll, comment, comment, reply, scroll, scroll, reply, enter, enter, enter. Miscarea imaginii de pe ecran poate fi comparata in cazul asta cu miscarea unui medalion folosit in hipnoza. Nu cred ca un internaut va spune vreodata ca descoperirea internetului i-a daunat cu adevarat in viata. Intrarea in virtual schimba oricui viata in bine atunci cand reuseste sa il foloseasca la o capacitate suficient de mare, in timp ce aceia care dau vina pe diverse site-uri de divertisment, mai mult sau mai putin insipide, nu se pot dnumi internauti pentru simplul fapt ca, intr-adevar, nu stiu sa foloseasca internetul pentru altceva decat pentru pierdut timpul inutil.

In orice caz, revenind la intrebarea initiala, de ce pierd oamenii (adolescentii, eventual) atat de mult timp fara sa faca nimic din cee ce ar trebui sa faca? Ei bine, cred ca problema este mai putin internetul si mai mult lipsa cronica de chef. In definitiv, chiar cand e vorba de internet, cine are chef sa stea sa citeasca ceva folositor in timp ce asculta muzica si navigheaza dintr-un loc in altul? E mai simplu sa stai put si simplu si sa vezi ce s-a mai intamplat pe ici, pe colo. In final, pierderea timpului in halul asta e consecinta comoditatii. E mai simplu si confortabil sa nu faci nimic. Ca bonus, atunci cand toata lumea se agita ingasand porcul in ajun inainte de un termen limita, este in mod clar mai placut sa fi in ton si sa ai ce discuta cu oricine din anturajul tau pe tema felului in care zboara timpul, plangandu-te de cat de multe ai de facut, fara sa faci de fapt nimic concret. Spiritul de turma se vede chiar si in practici de tipul pierderii timpului si aruncarii lui pe fereastra. Minunat.

Am o nevoie cronica de a scrie. Absolut cronica. Sper ca acest blog sa imi fie util in a regasi in mine ceea ce am pierdut fara sa imi dau seama printr-un proces pe care, din nou, nu l-am constientizat decat intr-un moment critic. Daca ar fi sa folosesc o exprimare prin citate, la fel cum am observat ca este la moda in ultimii ani printre pseudointelectuali, as spune ca scriu pentru a imi exorciza o obsesie. Am nevoie sa imi recapat comunicarea cu scrisul, chiar daca este vorba de scrisul lejer pe blog despre subiecte aleatorii si fara o valoare semnificativa. Adevarat, simt ca imi gasesc chemarea in domeniul vizualului, insa nu pot face nimic daca nu am la baza limbajul pe care l-am ignorat in ultima vreme. Limbajul este un element ce nu poate lipsi in gandire, astfel incat orice fel de eroare la nivelul relatiei dintre om si cuvant poate fi nefasta pentru structura sa interioara.

In orice caz, in prezent pot afirma ca zbuciumul cel mai mare din mine este cauzat de faptul ca simt ca aici nu mai este locul meu. M-am simtit foarte bine la inceput si cu siguranta aceasta etapa a scos din mine lucruri mult mai valoroase decat cele din toti anii anteriori, pe toate planurile. Dar e nevoie de mai mult acum, peisajul actual nu imi mai poate oferi resursele necesare trecerii la urmatoarea etapa. In plus, in general, sunt o persoana amatoare de nou; schimbarile de peisaj imi fac bine, imi ofera un alt punct de vedere. Vorbind despre asta imi amintesc de domnul John Keating din Dead Poets Society (Peter Weir – 1989) si momentul in care acesta s-a urcat pe masa pentru a le demonstra elevilor ca in permanenta trebuie sa cautam un alt mod de a privi lucrurile. In definitiv, orice evolutie este determinata de o schimbare de punct de vedere, iar orice schimbare are un punct de pornire, notabil sau nu. O schimbare majora poate incepe cu pipeptanarea bretonului inspre stanga in loc de clasicul breton pe mijloc sau pur si simplu cu schimbarea culorii pastei pixului cu care scrii. Trebuie doar suficient autocontrol si o capacitate suficient de mare de constientizare a proceselor care au loc in propria persoana pentru ca schimbarea sa fie una benefica; in alte cuvinte, e nevoie de o introspectie eficienta pentru ca o schimbare sa poata duce la o evolutie.

Am nevoie de o schimbare, insa am nevoie de ea pentru regasire.

Nu obisnuiesc sa ma uit la cer. De obicei, in timp ce merg, ma uit la pasii pe care ii fac, la felul in care apasa varful pantofului meu pe asfalt sau la felul in care calc pe marginea unei balti. Doar seara, cand nu e nimeni pe strada, cand intunericul ma separa de toti ceilalti, analizez cerul timp ce cateva minute fugitive, cateva momente furate din rutina. In seara asta luna e inconjurata de un strat dens de nori, pluristratificat, cu verde, violet si galben murdar in compozitie. Parca ar fi o spuma diluata de vopsea care formeaza un portret pe care nu il recunosc desi mi-e teribil de cunoscut. In seara asta luna da culoare norilor si eu sunt singura. M-am obisnuit sa iti scriu, insa in seara asta ma bantuie o intrebare.

Cine esti?

Mi-e usor sa ma gandesc ca esti o umbra. O umbra a unui obiect care ma marcheaza, o umbra a unei amintiri care imi bantuie permanent interiorul craniului, o umbra a unui simbol care mi-e tatuat cu cerneala invizibila in piele. Este atat de bine sa ai cui sa te adresezi cand ai ceva de spus. E atat de simplu. Atatea ore, de-a lungul atator zile, port discutii plictisitoare cu oameni care nu ma intereseaza despre lucruri de care nu imi pasa. Doar cand sunt singura, esti acolo. Esti acolo intodeauna, insa parca prezenta celorlalti te alunga, te face sa te retragi, sa testezi felul in care ma port, sa imi dai o nota. Cand imi privesc varfurile pantofilor apasand asfaltul, te vad, daca soarele imi sta in spate. Te vad intr-o parte atunci cand soarele imi lumineaza partea opusa a fetei. Te vad doar atunci cand e un echilibru perfect intre lumina si intuneric. Te vad, si ma judeci. Mi-ai auzit cele mai intunecate ganduri, ai strigat intr-un colt al craniului meu de cate ori am avut o reusita, te-ai zvarcolit in mine atunci cand am fost in necaz.

Mi-esti umbra.

Cat timp exista lumina in jurul meu, esti acolo, si ma privesti. Ma privesti, ma analizezi, notezi totul, nu uiti nimic niciodata. Nimic. Niciodata. Atunci cand se lasa intunericul, te topesti in el si esti peste tot. Esti acea prezenta de care ma bucur cand am nevoie si pe care nu o simt atunci cand m-ar deranja orice fiinta vie. Esti acel prieten care ma reflecta in totalitate, care exista doar ca sa cada pe asfalt pas dupa pasul meu. Esti acea acumulare de sentimente care explodeaza cand e intuneric, cand sunt singura. Esti acea acumulare de idei care naste intrebari pe care le rostesc sau nu. Esti acea voce care ma critica in timp ce imi cufund figura in asternuturi si care nu-mi da niciodata pace ore bune pana sa adorm. Esti motivul pentru care noaptea este momentul meu cel mai intim, momentul in care sunt eu in totalitate. Pentru ca sunt cu tine. Pentru ca in intuneric e singurul moment in care nu sunt despartita de umbra mea, in care suntem una si aceeasi persoana. Pentru ca noaptea, in intuneric si liniste, in singuratate, e singurul moment in care totul e linistit, clar, simplu.