without you, i’m seeing myself so differently

Nu imi place ideea de sentimente. As vrea ca orice senzatie sa poata fi explicata prin probleme de mandrie, orgoliu, ego personal si orice nu poate fi pus pe seama acestora sa nu existe pentru cei din jur. Sunt din acea categorie de oameni care considera exprimarea sentimentelor o dovada de slabiciune, si existenta unor anumite sentimente in sine o dovada si mai mare de slabiciune. Implicit, sunt din acea categorie de oameni care considera slabiciune o chestie care nu ar trebui sa existe in peisaj. Totusi, asta e doar o fata a problemei. Parca sentimentalismele nu ar fi potrivite in aceeasi ecuatie cu inteligenta. Poate fi considerata o afirmatie absurda, insa cred ca multi oameni fac aceasta legatura in mod inconstient. Cand vezi o tanara plangand din cauza problemelor amoroase obisnuite, o suspectezi de un IQ iesit din comun? Cand realizezi ca un coleg de-al tau se simte nesigur pe sine deoarece il ignora prietenul sau cel mai bun, lucru care ii da toata lumea peste cap, nu ai nici macar pentru un moment o tresarire de zambet superior? Manifestarile sentimentale sunt, pana la urma, o lipsa de autocontrol (in definitiv, gestionarea sentimentelor e doar un palier al autocontrolului), ceea ce poate fi legat foarte usor de limpezimea ratiunii persoanei in cauza, lucru care se leaga de data aceasta de inteligenta, intr-un fel sau altul. Cu alte cuvinte, dand dovada de anumite sentimente, expunandu-le pur si simplu, te auto-caracterizezi ca fiind slab si prost. Ecuatia isi schimba forma cand e vorba de sentimente exprimare in mod indirect, prin arta, intensificarea muncii sau cine stie ce alte procedee obscure. Atunci sentimentele dau nastere ideilor, moment in care capata un sens dincolo de slabiciune sau lipsa de autocontrol. Avand in vedere toate astea, raman cu o antipatie viscerala fata de ceea ce se poate numi sentimentalisme.