1

Nu sunt facuta pentru comedie. In fiecare zi, in conversatiile cu cei din jur, ma bazez foarte mult pe mimica, gestica, intonatie, per total un pseudojoc de rol care in cele mai multe cazuri aduce o nota de umor in discutie. Totusi, realizez ca acest joc de rol este doar canalul ce face legatura intre mine si cei din jur, arma mea de supravietuire in societate. Intr-o lume in care abordarea unui subiect comun interesant pentru ambele parti, incluzandu-ma si pe mine, este absurd de dificila, umorul este ultimul refugiu pe care il avem, ultima masca pe care ne-o putem lipi pe figura; o masca transparenta, care ne lasa trasaturile sa se zareasca, o masca accesibila oricui, indiferent de nivelul acestuia, intr-o mai mare sau mai mica masura. Umorul ne salveaza de situatiile tensionate, umorul ne scoate din situatiile penibile cu basmaua curata, umorul ne permite sa zambim catre cei cu care altfel nu am putea avea nici cea mai vaga comunicarea din cauza lipsei cronice de subiecte de discutie. De unde aceasta incompatibilitate la nivelul subiectelor de conversatie? Incultura ar fi una din cauzele principale. Nepasarea vine cu siguranta undeva in top 3, chiar daca nu neaparat pe locul secundar.

2

Preluand metoda matematica, pornesc de la o ipoteza pe care o presupun adevarata, ajungand ori la un adevar, ori la o contradictie de unde rezulta falsitatea afirmatiei initiale. Asadar, pornind de la ideea ca nu sunt facuta pentru comedie, incerc sa strabat toate calculele necesare ajungerii la o concluzie – adevarat sau fals? Nu reusesc sa imi dau seama; aproximez adevarul fara sa pot sa dau un verdict sigur. Cert este ca umorul meu se bazeaza pe lucruri care in general nu sunt accesibile foarte multor oameni din anturajul meu – aluzii la chestiuni cunoscute doar de mine si unul din interlocutori, filme, literatura, istorie, internet si in general orice este prea subtil pentru intelegerea largului public, din nefericire pentru rata succesului glumelor mele -, in afara subiectului baieti/sex care deja a ajuns la pozitia mult ravnita de “vesta de salvare” – subiect abordat doar atunci cand stiu deja ca nu am ce altceva vorbi cu persoana respectiva. Rasetele pe care le starnesc prin umorul meu sunt de obicei datorate mimicii sau gesticii; asta inseamna ca am umor, sau doar ca nu poti sa nu razi cand vezi pe cineva facand fete-fete?

3

Problema pe care incerc sa o inteleg nu este talentul meu in a spune bacuri, ci daca sunt sau nu sunt facuta pentru comedie. Oricand lucrez, indiferent de domeniu, in general pornesc pe piste serioase; foarte rar spre niciodata abordez comediile. In general mi se par mult prea simpliste, lucru care ma demoralizeaza din start. Dar nu stabilisem cu doar cateva randuri inainte ca umorul este cea mai accesibila cale de comunicare intre noi si toti cei din jurul nostru? Daca nu abordez in mod natural comediile, inseamna ca nu abordez in mod natural comunicarea cu cei de care sunt constienta ca nu pot intelege o alta metoda de comunicare? Pana la urma, pentru ce folosim comedia, pentru a ne adresa celor pentru care aceasta este o cale mai simpla spre elemente la care altfel nu ar avea deloc acces sau pentru a transmite niste mesaje mult subliniate, printr-un umor tansformat in ironie, satira? Fie una, fie cealalta, nu inseamna ca priceperea noastra in ale comediei depinde enorm de conceptia pe care o avem in legatura cu cei din jur?